M-am așezat pe locul din rândul 18, între doi pasageri care își cereau scuze din priviri pentru situația în care ajunsesem. Nu era vina lor. Era doar unul dintre acele momente în care oamenii obraznici mizează pe faptul că ceilalți vor prefera liniștea în locul dreptății.
Am stat câteva minute nemișcată, cu centura prinsă și cu ochii închiși.
În față, cuplul acela probabil se simțea triumfător. Îi vedeam de la distanță. Femeia își așezase geanta scumpă la picioare, își scosese telefonul și se fotografia discret, probabil ca să le arate prietenelor ce bine stătea ea în „zona premium”. Bărbatul se lăsase pe spate și îi șoptea ceva la ureche. Ea a râs.
Nu știu ce m-a deranjat cel mai tare: faptul că mă păcăliseră sau faptul că se bucurau de asta fără nicio rușine.
Dar aveam un avantaj.
Locul acela nu fusese cumpărat la întâmplare. Îl rezervasem prin programul de fidelitate al companiei aeriene, cu mile adunate în ani de zboruri, întârzieri, escale și drumuri făcute pentru muncă. Nu era doar un simplu scaun. Venea cu beneficii, cu istoricul meu de client fidel și cu niște reguli pe care oamenii ca ei nu le luau niciodată în calcul.
După decolare, am așteptat ca avionul să se stabilizeze. Stewardesa care mă avertizase a trecut pe lângă mine cu căruciorul de băuturi.
— Sunteți bine? m-a întrebat încet.
— Da, am spus. Dar aș vrea să vorbesc cu șefa de cabină, când aveți timp.
A dat din cap.
După câteva minute, o femeie elegantă, trecută de patruzeci de ani, cu o privire calmă și autoritară, s-a apropiat de mine.
