— Cine ești tu să-mi spui asta?
Daniel a scos din buzunar o legitimație simplă, uzată pe margini. Proprietar.
Culoarea i-a dispărut din față.
— Aveți zece minute să părăsiți clădirea — a adăugat el. — Paza vă va conduce.
Recepționerul a înghițit în sec. Băiatul de la bagaje a coborât privirea. Paznicul a făcut un pas înainte.
Daniel s-a întors spre ei.
— Restul… mergeți acasă. Veți primi salariile la zi. Dar aici nu mai lucrați.
Un murmur a trecut prin recepție. Unii au oftat ușurați. Alții au început să plângă.
Daniel s-a dus la Renata. A luat-o în brațe.
— Gata, tati — i-a șoptit. — Hai acasă.
Fetița l-a strâns de gât.
— Ai fost curajos — i-a spus.
Daniel a închis ochii o clipă.
A doua zi, ușile Hotelului Aurora s-au redeschis. Cu personal nou. Cu reguli clare. Cu un afiș mare la intrare, scris simplu:
„Aici oamenii sunt tratați ca oameni. Mai ales copiii.”
Și undeva, pe o măsuță din recepție, o fotografie mică: Daniel, Valeria și o Renata mai mică, zâmbind.
Visul mergea mai departe.
