Daniel s-a îndreptat spre biroul din spatele recepției cu pași calmi, dar hotărâți. Nu alerga. Nu se grăbea. Fiecare secundă era cântărită. Știa exact ce face.
Managera încă vorbea tare, explicând paznicilor ce „incident grav” provocase acel „client obraznic”. Nu l-a recunoscut. Nici măcar o clipă.
În birou, Daniel a scos telefonul. A deschis o aplicație simplă. Nouă minute rămase.
A apăsat un buton.
În câteva secunde, pe ecran au apărut fețe. Directorul financiar. Juristul. Contabila. Toți conectați.
— Bună dimineața — a spus Daniel calm. — Sunt în recepție.
Fețele s-au schimbat instant.
— Daniel? Ce cauți acolo? — a întrebat cineva.
— Am fost pălmuit. În fața copilului meu.
Liniște.
— Am asistat la complicitate. La frică. La lipsă de omenie — a continuat el. — Și mai ales la distrugerea a ceea ce am construit cu Valeria.
A privit din nou ceasul. Trei minute trecuseră.
— Concediere colectivă, conform contractelor. Cu excepția personalului de curățenie și a bucătăriei. Ei nu au fost prezenți — a spus rar.
— Daniel, ești sigur? — a întrebat juristul.
— Niciodată n-am fost mai sigur.
A închis apelul.
Când s-a întors în recepție, managera încă gesticula nervos. Daniel s-a apropiat.
— Doamnă — a spus clar — nu mai lucrați aici.
Ea a râs scurt.
