Sunetul nu semăna cu nimic din ce mai auzise. Nu era piatră. Nu era rădăcină. Era un clinchet surd, ca atunci când lovești lut ud ascuns sub pământ.
Maria a încremenit o clipă.
Inima îi bătea în urechi.
A mai săpat, cu mâinile tremurând.
Pământul s-a lăsat brusc, iar din adânc a țâșnit apă rece, limpede, ca o respirație ținută prea mult timp. Maria a căzut în genunchi, udându-și rochia, fără să-i pese.
Advertisements
Apă.
Apă adevărată.
Nu o baltă murdară. Nu noroi. O venă vie, ascunsă sub ani de secetă.
A început să plângă fără zgomot, cu fruntea lipită de pământul care, până atunci, o respinsese. Apa îi curgea printre degete, iar lacrimile se amestecau cu ea, de parcă tot ce fusese greu se spăla în clipa aceea.
Ana a venit alergând.
