Zilele s-au transformat în săptămâni.
Ion și Maria au rămas.
Maria îl învăța pe Andrei să citească, îi spunea povești înainte de culcare și îi cosea nasturii de la cămăși. Ion îl lua cu el în grădină, îi arăta cum se plantează ceapa, cum se udă roșiile, cum se respectă pământul.
Ana nu mai plătea lei grei vecinei și nici nu mai pleca la muncă cu inima strânsă. Știa că fiul ei era iubit.
Într-o seară, stând cu toții la masă, Andrei a spus simplu:
— Bunico, bunicule, eu sunt cel mai norocos copil.
Ion și Maria s-au privit, cu ochii umezi.
Nu aveau legături de sânge. Dar aveau ceva mai puternic: recunoștință, respect și dragoste.
Anii au trecut. Gospodăria a înflorit. Ana a deschis un mic atelier de croitorie chiar acasă. Ion și Maria au îmbătrânit liniștiți, înconjurați de familie.
