Avocații ei voiau ca băiatul să se mute cu ea.
Cât mai repede.
Eu nu puteam accepta asta.
Iar Petrică nici atât.
Într-o seară, Elena a venit singură.
Fără avocat.
Fără șofer.
Fără aroganță.
S-a așezat la masa mea din bucătărie și a privit mult timp ceașca de ceai.
— Nu vreau să ți-l iau, a spus într-un târziu.
Atunci am izbucnit.
Pentru prima dată.
— Dar asta se întâmplă!
— Nu.
— Este copilul meu!
Lacrimile îmi curgeau fără să le pot opri.
— Eu l-am găsit.
Eu l-am crescut.
Eu i-am fost mamă.
Elena a început și ea să plângă.
— Știu.
Și pentru prima dată am înțeles că și ea suferea.
Nu eram dușmani.
Eram două femei care îl iubeau pe același copil.
Totuși, legea trebuia să decidă.
Câteva săptămâni mai târziu am ajuns în fața unui judecător.
Sala era plină.
Avocați.
Asistenți sociali.
Martori.
Eu tremuram.
Elena plângea în tăcere.
Iar Petrică stătea între noi.
Judecătorul s-a uitat la copil și a întrebat blând:
— Știi cine este doamna Elena?
— Da.
— Știi că este bunica ta?
— Da.
— Și cu cine ai vrea să locuiești?
În încăpere s-a făcut liniște.
Petrică și-a întors capul spre vocea mea.
Apoi a întins mâna.
M-a găsit imediat.
Ca întotdeauna.
Mi-a strâns degetele și a spus:
— Cu mama.
Nu cred că voi uita vreodată momentul acela.
Nici eu.
Nici Elena.
Judecătorul a rămas câteva clipe în tăcere.
Iar câteva luni mai târziu s-a găsit soluția.
Petrică a rămas cu mine.
Legal.
Oficial.
Pentru totdeauna.
Dar Elena a devenit parte din viața lui.
Îl vizita.
Îl ajuta.
Îl iubea.
Nu ca pe o proprietate.
