Interviul se încheiase.
Am rămas cu telefonul în mână, simțind cum cea mai mare oportunitate a mea tocmai dispăruse.
M-am întors încet la masă și am luat șervețelul lăsat de bărbat.
L-am desfăcut.
Și, pe măsură ce citeam, mâinile au început să-mi tremure.
„Nu ar fi trebuit să o ajuți. Acum trebuie să te întâlnești cu mine. Mâine. Aici. 6 dimineața.”
Am citit mesajul de două ori, încercând să înțeleg dacă are vreo logică. Nu suna a mulțumire, nici măcar a reproș obișnuit. Era ceva ciudat, aproape autoritar, care mă făcea să mă simt incomod.
Am privit spre ușă, dar bărbatul dispăruse deja.
Pentru câteva momente m-am gândit să ignor totul. Aveam destule probleme. Pierdusem interviul, iar realitatea începea deja să apese. Chiria era aproape scadentă, iar economiile mele se subțiaseră periculos.
Totuși, ceva nu-mi dădea pace. Privirea lui. Felul în care ne observase.
Am împăturit șervețelul și l-am pus în buzunar.
Drumul spre casă a fost lung și apăsător. Am mai încercat o dată să-l sun pe managerul de angajări. Mesageria vocală. Am lăsat un mesaj, calm, politicos, deși știam că nu va schimba nimic.
Restul zilei l-am petrecut între gânduri și calcule. Întorcând pe toate părțile momentul din cafenea. Întrebându-mă dacă făcusem alegerea corectă.
Și de fiecare dată ajungeam la același răspuns: da.
Chiar dacă mă costase.
În noaptea aceea nu am dormit aproape deloc. Gândurile se învârteau în cerc. Cine era acel bărbat? Ce voia? De ce părea că totul se schimbase în urma unei decizii aparent simple?
La 4:45 dimineața am renunțat să mai încerc să adorm.
M-am pregătit și am plecat.
La 5:45 eram deja în cafenea.
