Nimeni nu a mai atins mâncarea.
Până și copiii Claudiei, care se jucau cu niște mașinuțe în sufragerie, păreau să simtă că ceva se schimbase.
Bunicul și-a împreunat mâinile pe masă.
— Vreau să vă întreb ceva. Când a fost ultima dată când l-ați întrebat pe Andrei ce planuri are pentru viața lui?
Tata a oftat.
— Despre ce vorbești?
— Despre faptul că băiatul ăsta lucrează șase zile pe săptămână și nu a reușit să strângă bani nici pentru un avans la un apartament.
Mama a coborât privirea.
— Noi doar am încercat să ținem familia unită.
— Nu — a spus bunicul. — Ați încercat să țineți confortul unei persoane pe umerii alteia.
Claudia a izbucnit:
— Mereu mă judecați! Credeți că este ușor să fii mamă singură?
— Nu — a răspuns bunicul calm. — Nu este ușor. Dar nici nu este corect să transformi sacrificiul fratelui tău într-o obligație permanentă.
Am rămas tăcut.
Pentru că, în adâncul sufletului, știam că avea dreptate.
Ani întregi îmi amânasem viața.
Refuzasem ieșiri cu prietenii.
Renunțasem la vacanțe.
Amânasem cursuri profesionale pe care voiam să le urmez.
Totul pentru că, la finalul fiecărei luni, o mare parte din salariul meu dispărea.
Iar eu mă convinsesem că asta înseamnă să fii un fiu bun.
