O sută de buchete.
O sută de familii.
O sută de moduri diferite prin care oamenii încercau să-i spună același lucru.
Până seara, casa era plină de flori.
Pe masă.
Pe blaturi.
Pe rafturi.
În fiecare cameră.
La un moment dat, Andreea a găsit ultimul plic.
Era semnat de zeci de părinți și elevi.
L-a deschis cu grijă.
Apoi a citit cu voce tare:
— „Lumea are nevoie de profesori ca dumneavoastră. Vă rugăm să nu renunțați la noi, pentru că nici noi nu am renunțat la dumneavoastră.”
Camera a amuțit.
Andreea a strâns felicitarea la piept și a izbucnit din nou în plâns.
Am luat-o în brațe.
— Chiar eram hotărâtă să demisionez, mi-a șoptit.
— Știu.
— Începusem deja să caut alt loc de muncă.
M-am uitat la ea.
— Și acum?
A privit în jur.
La trandafiri.
La felicitări.
