— Pot să țin hățurile?
Bunicul răspundea tuturor cu răbdare și cu zâmbetul lui obișnuit.
I-a urcat pe rând în căruță și au pornit prin oraș.
Au trecut pe lângă parc.
Pe lângă stadion.
Pe lângă piață.
Pe lângă gară.
Copiii râdeau și se bucurau de parcă se aflau într-o excursie extraordinară.
La umbra unor copaci, bătrânul a împărțit tuturor cireșe.
Mâinile copiilor s-au înroșit de la suc.
Fețele lor străluceau de bucurie.
Iar Cristi îi privea în tăcere.
Cu doar o săptămână înainte, fusese convins că bunicul lui îl făcuse de râs.
Acum, colegii se certau pentru locurile din căruță și îl întrebau când mai vine.
În acel moment a înțeles ceva.
Toate lucrurile care păreau atât de importante la paisprezece ani nu valorau cât o singură amintire adevărată.
Niciun telefon.
Niciun adidas.
Nicio modă.
În schimb, un bunic cu suflet mare, un cal blând și o găleată de cireșe reușiseră să ofere ceva ce nu putea fi cumpărat.
O amintire pe care aveau să o păstreze toată viața.
În drum spre casă, Cristi stătea lângă bunicul lui și ținea hățurile împreună cu el.
— Ei, ce zici? Le-a plăcut? a întrebat bătrânul.
Cristi s-a uitat la colegii care râdeau în spatele lor.
