— N-ai avut niciun drept să faci asta! striga Lucian.
— Apartamentul era pentru noi!
Pentru noi.
Nu pentru mine.
Nu pentru mama lui.
Advertisements
Pentru ei.
Atunci am înțeles totul.
Nu îi deranja că plecam.
Îi deranja că nu lăsam în urmă ceea ce își imaginau deja că le aparține.
A doua zi am mers la notar.
Nu am ezitat.
Nu am plâns.
Nu am cerut sfaturi.
Am semnat documentele cu o liniște pe care nu o mai simțisem de ani întregi.
Apartamentul nu urma să ajungă la Lucian.
Nici la Cristina.
L-am lăsat unei familii care, cu câțiva ani în urmă, mă ajutase când treceam prin una dintre cele mai grele perioade ale vieții mele.
Nu erau rude.
