Nu aveau bani.
Dar aveau suflet.
Când eram bolnavă și singură, ei au fost cei care mi-au adus mâncare, lemne și medicamente fără să ceară nimic în schimb.
Nu au întrebat niciodată ce vor primi.
Au ajutat pentru că așa au simțit.
Iar eu nu am uitat.
La câteva zile după aceea am plecat în Canada.
În aeroport am așteptat mult timp.
Poate că o parte din mine spera să-l văd pe Lucian.
Dar nu a venit.
Am primit doar un mesaj scurt.
„Nu te înțeleg.”
Atât.
Fără „drum bun”.
Fără „ai grijă de tine”.
Fără „te iubesc”.
În Canada, începutul a fost greu.
Mi-era dor de casă.
De stradă.
De vecini.
De fiecare colț familiar.
Dar încet, încet, am început să mă adaptez.
Și într-o zi am primit o scrisoare.
Era de la Lucian.
