„Mamă,
Mi-e rușine.
Am fost atât de preocupat de ceea ce credeam că voi pierde, încât nu am văzut ce risc să pierd cu adevărat.
Nu apartamentul conta.
Ci tu.
Îmi pare rău.”
Am citit scrisoarea de mai multe ori.
Lacrimile îmi curgeau pe obraji.
Nu de tristețe.
Ci de ușurare.
Poate că, în sfârșit, înțelesese.
La puțin timp după aceea m-a sunat și familia care primise apartamentul.
Femeia plângea.
— Nu știm cum să vă mulțumim. Ne-ați schimbat viața.
Am închis telefonul și am privit pe fereastră.
Ningea ușor.
Atunci am realizat ceva.
Nu pierdusem nimic.
Din contră.
Pentru prima dată după foarte mult timp, îmi recâștigasem libertatea de a decide singură ce fac cu viața mea.
Iar asta valora mai mult decât orice apartament.
