Iar după ce închidea telefonul, camera devenea din nou tăcută și străină.
Dar acasă lucrurile începeau să se așeze.
Marian gătea.
Spăla haine.
Îi ducea pe copii la școală.
Învățase, cu greu, cât de mult dusese Alina singură ani întregi.
Într-o zi, băiatul cel mic l-a întrebat:
— Tata, mama se mai întoarce?
Marian a rămas câteva secunde fără răspuns.
Apoi s-a așezat lângă el și i-a spus:
— Mama n-a plecat fiindcă nu ne iubește. A plecat tocmai pentru că ne iubește prea mult.
Cuvintele acelea l-au lovit chiar și pe el.
Pentru că era pentru prima dată când înțelegea cu adevărat asta.
Au trecut aproape unsprezece luni până când Alina s-a întors acasă.
Era o dimineață rece când microbuzul a oprit în centrul satului.
Copiii au văzut-o primii.
Au alergat spre ea înainte să apuce să-și ia bine bagajele jos.
Alina i-a strâns în brațe și a izbucnit în plâns chiar în mijlocul drumului.
Marian stătea în poartă.
Nu mai era omul care îi spusese că nu o mai primește acasă.
Părea mai obosit.
Mai liniștit.
Mai matur.
S-a apropiat încet de ea.
— Bine ai venit acasă, a spus cu voce joasă.
Alina l-a privit lung.
În ochii lui nu mai era orgoliu.
Era regret.
