— Te acopăr de fiecare dată, dar nu mai merge așa.
Fata și-a strâns caietul la piept.
— Nu pot să spun.
— Ai intrat într-un necaz?
— Nu e secretul meu.
Doamna Florica s-a speriat. S-a gândit la un bărbat violent, la datorii, la vreun bolnav ascuns, poate chiar la ceva ilegal. Cum n-a primit niciun răspuns, s-a dus la director.
Doctorul Marinescu a ascultat tot fără să o întrerupă. Fiecare întârziere. Fiecare plecare. Fiecare tăcere.
La final s-a ridicat încet.
— Ce dezamăgire… am crezut că fata asta o să ne dea tuturor o lecție.
Apoi a spus fraza care a înghețat-o pe doamna Florica:
— Dați-o afară pe țăranca aia chiar azi.
Dar când șefa asistentelor era deja la ușă, directorul a oprit-o.
— Stați puțin. Dacă Lenuța ascunde ceva cu atâta durere… poate nu e din iresponsabilitate. O urmărim.
În dimineața următoare, doctorul Marinescu a venit mai devreme decât de obicei.
Nu purta halatul alb impecabil.
Purta un palton închis la culoare și o căciulă simplă trasă pe frunte.
Stătea în mașină împreună cu doamna Florica, parcați la două străzi de spital.
— Parcă suntem detectivi, a murmurat asistenta șefă.
— Uneori, adevărul despre oameni nu se vede în spital, a răspuns directorul fără să-și ia ochii de la intrare.
La ora prânzului, Lenuța a ieșit grăbită pe poarta laterală.
Nu s-a dus spre metrou.
Nu s-a întâlnit cu vreun bărbat.
Nu s-a oprit la cafenea.
A urcat într-un autobuz vechi care mergea spre periferia Bucureștiului.
Doctorul a pornit mașina după el.
Cu cât înaintau, cu atât orașul devenea mai gri. Blocuri scorojite. Străzi sparte. Magazine mici cu geamuri murdare.
În cele din urmă, Lenuța a coborât într-un cartier sărac de la marginea orașului.
A mers repede printre blocuri până la o clădire abandonată care fusese cândva cămin studențesc.
Doctorul Marinescu și doamna Florica au rămas în urmă, urmărind-o.
Fata a urcat la etajul doi.
