A deschis o ușă ruginită.
Și atunci directorul a încremenit.
În cameră erau copii.
Mulți copii.
Poate doisprezece.
Unii dormeau pe saltele puse direct pe podea.
Alții stăteau la o măsuță și desenau.
O fetiță avea perfuzie improvizată.
Un băiețel tușea atât de tare încât se învinețea.
Lenuța și-a lăsat geanta jos și imediat s-a apucat de treabă.
Le-a verificat febra.
A schimbat pansamente.
A împărțit mâncare.
A mângâiat un copil care plângea.
Și în timp ce făcea toate astea, copiii o strigau:
— Mama Lena!
Doamna Florica și-a dus mâna la gură.
— Dumnezeule…
Un bătrân a ieșit atunci dintr-o cameră mică.
Slab. Cocoșat. Cu ochii obosiți.
Lenuța i-a întins niște bani.
— Luați medicamentele lui Raul azi, vă rog.
Bărbatul a început să plângă.
— Fără tine copiii ăștia ajungeau pe stradă.
Doctorul Marinescu a intrat atunci în cameră.
Lenuța a tresărit speriată când l-a văzut.
A albit la față.
— Domnule doctor… eu pot explica…
