Dar directorul nu se uita la ea.
Se uita la copii.
La saltele.
La medicamentele cumpărate din salariul ei.
La hainele spălate și întinse pe calorifer.
La băiețelul care dormea ținând în brațe un urs fără ochi.
— De cât timp faci asta? a întrebat încet.
Lenuța a lăsat privirea în jos.
— De aproape doi ani.
— Doi ani?!
— După ce a murit sora mea… au rămas copiii ăștia fără nimeni. Unii au părinți bolnavi. Alții au fugit din centre. N-am putut să-i las.
Doamna Florica plângea deja.
— Și întârzierile?
— Dimineața le fac mâncare. Uneori trebuie să-i duc la doctor. Alteori n-au ce mânca și merg după donații.
Doctorul Marinescu s-a apropiat de fetița cu perfuzia improvizată.
A văzut imediat că era pusă corect.
Profesional.
Cu grijă.
A ridicat ochii spre Lenuța.
Și pentru prima dată în viață, marele doctor Victor Marinescu părea rușinat.
Rușinat de el însuși.
În ziua următoare, la ședința spitalului, toți medicii și asistentele au fost chemați în sala mare.
Lenuța stătea în spate, convinsă că urmează să fie concediată.
Doctorul Marinescu s-a ridicat în fața tuturor.
Apoi a spus:
— Ieri am vrut să dau afară cea mai valoroasă persoană din spitalul ăsta.
Sala a amuțit.
Directorul și-a scos ochelarii.
