Avea ochii umezi.
— Noi ne lăudăm cu aparatură scumpă și saloane luxoase. Dar am uitat ce înseamnă să fii om. Asistenta Elena Popescu ne-a amintit.
Toți s-au întors spre ea.
Lenuța aproape că nu mai respira.
— Începând de azi, spitalul va finanța oficial un centru medical pentru copiii fără posibilități. Iar coordonatorul acelui proiect va fi chiar ea.
Lenuța a izbucnit în plâns.
Doamna Florica s-a dus direct și a îmbrățișat-o în fața tuturor.
După câteva luni, clădirea abandonată s-a transformat într-un centru adevărat.
Copiii aveau paturi curate.
Medicamente.
Mâncare caldă.
Psihologi.
Profesori.
Iar pe ușa de la intrare scria:
„Casa Speranței — Nimeni nu e uitat.”
În fiecare dimineață, înainte să înceapă programul la spital, Lenuța trecea pe acolo.
Și de fiecare dată, copiii alergau spre ea strigând același lucru:
— A venit mama Lena!
Iar doctorul Marinescu, omul care voise s-o dea afară, stătea uneori în ușă și zâmbea în tăcere.
Pentru că înțelesese prea târziu ceva ce nu se învață la facultatea de medicină:
Cei mai mari oameni nu sunt întotdeauna cei cu cele mai multe diplome.
Ci cei care aleg să aibă grijă de alții chiar și atunci când nimeni nu îi vede.
