În bucătărie se lăsase o liniște apăsătoare.
Eu stăteam nemișcat.
Polițiștii lângă ușă.
Iar Ilinca mă privea cu emoție.
— Pot să-ți arăt ceva mai întâi? întrebă ea.
Am încuviințat.
Urcă în grabă la etaj și se întoarse cu o cutie veche de pantofi.
O recunoscui imediat.
Era a mea.
Nu o mai văzusem de ani întregi.
Ilinca a așezat-o pe masă și a ridicat capacul.
Înăuntru erau zeci de hârtii vechi.
Printre ele se afla și o scrisoare pe care nu o mai atinsesem de aproape optsprezece ani.
Am luat-o cu mâinile tremurânde.
Era scrisoarea de admitere la Facultatea de Inginerie.
Visul meu.
Visul la care renunțasem când se născuse Ilinca.
Alături se afla și un caiet vechi.
Plin de schițe.
Planuri.
Idei.
Toate visele unui băiat de șaptesprezece ani care credea că poate cuceri lumea.
— Am găsit cutia în pod anul trecut, spuse Ilinca.
Am rămas tăcut.
— Am citit tot.
Mi-a fost rușine.
Nu voiam să știe la câte renunțasem.
Dar ea continua:
