— Tu mi-ai spus mereu că pot deveni orice îmi doresc. Dar niciodată nu mi-ai spus la ce ai renunțat pentru mine.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Tată… tu ai pus toate visele tale într-o cutie și ai mers mai departe fără să te plângi.
Abia atunci polițiștii au început să-mi explice.
În ultimele luni, Ilinca lucrase în secret.
Pe un șantier.
Într-o cafenea.
Plimbase câini dimineața.
Economisise fiecare leu.
Totul pentru un singur scop.
Ilinca scoase un plic alb și îl împinse spre mine.
— Deschide-l.
Am desfăcut plicul.
Înăuntru era o scrisoare oficială.
Am citit primul rând.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
Nu-mi venea să cred.
Era o scrisoare de admitere.
Pentru mine.
La Facultatea de Inginerie.
Program special pentru adulți.
Începând din toamnă.
— Ce este asta? am șoptit.
Ilinca zâmbi printre lacrimi.
— Am sunat la universitate. Le-am povestit despre tine. Despre mine. Despre tot.
Vocea îi tremura.
— Am completat toate formularele. Am trimis toate actele. Am făcut tot ce era nevoie.
Nu-mi găseam cuvintele.
— Biluța…
— Toată viața ai luptat pentru mine, tată.
A venit lângă mine și mi-a prins mâinile.
— Acum e rândul meu să fac ceva pentru tine.
În acel moment, am cedat.
Ani de oboseală.
Ani de sacrificii.
Ani de vise îngropate.
Totul m-a lovit deodată.
— Eu trebuia să-ți ofer ție lumea, am spus.
Ilinca zâmbi.
— Și ai făcut-o.
Apoi adăugă încet:
