— Acum lasă-mă și pe mine să-ți ofer ceva înapoi.
Trei săptămâni mai târziu, stăteam în fața facultății.
Aveam emoții mai mari decât la primul meu examen din liceu.
Mă simțeam bătrân.
Nepotrivit.
Nesigur.
Dar Ilinca era lângă mine.
— Nu știu dacă pot face asta, i-am spus.
Ea s-a apropiat și m-a luat de braț.
Exact cum făceam eu când era mică.
— Ba poți.
— De unde știi?
A zâmbit.
Zâmbetul acela pe care îl avea încă din copilărie.
— Pentru că toată viața m-ai învățat că nu renunțăm atunci când ne este greu.
Am privit clădirea facultății.
Apoi am privit-o pe ea.
Și am înțeles ceva.
Unii oameni își petrec viața căutând pe cineva care să creadă în ei.
Eu avusesem norocul să cresc chiar persoana aceea.
— Hai, tată, spuse Ilinca.
— Unde?
— Spre viitorul pe care l-ai amânat prea mult.
Și pentru prima dată după optsprezece ani, am făcut pasul înainte.
