Tot.
Andreea lucra pentru una dintre companiile lui.
Contractele erau complicate și restrictive.
Ani la rând fusese convinsă că nu poate pleca fără să piardă tot ce muncise.
Ajunsese să creadă că sacrificiul ei trebuie dus până la capăt.
— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.
— Pentru că nu voiam să suferi.
— Eu am suferit oricum.
A început să plângă.
Adevărat.
Pentru prima dată.
Ca un om care ținuse în el prea multă durere.
În noaptea aceea am dormit în aceeași casă.
Ca atunci când era copil.
Iar dimineața am luat o hotărâre.
Nu mai conta casa mea.
Nu mai contau economiile.
Nu mai conta nimic.
Conta doar să-mi aduc fiica acasă.
În următoarele luni am făcut tot ce era necesar.
Acte.
Avocați.
Negocieri.
Discuții.
A fost greu.
Mult mai greu decât își imaginează oamenii.
Dar într-o zi, Andreea a ieșit pentru ultima dată din acea casă.
S-a oprit în fața porții.
A privit cerul.
A tras aer adânc în piept.
Și a spus:
— Sunt liberă.
Nu voi uita niciodată acele cuvinte.
Ne-am întors în România.
La început lumea nu ne-a înțeles.
Mai ales când am spus că vrem să deschidem un mic restaurant.
Nu unul elegant.
Nu unul luxos.
Doar un loc cald.
Cu mâncare simplă.
Cu supe fierbinți.
Cu oameni care să se simtă bineveniți.
Primele luni au fost dificile.
Dar apoi au început să vină clienții.
\
