Și au continuat să vină.
În fiecare zi.
Îi priveam pe oameni ieșind zâmbind.
Și o priveam pe Andreea.
Lumina revenea încet în ochii ei.
Într-o după-amiază, o tânără a intrat singură.
A comandat o supă.
A mâncat câteva linguri.
Apoi a început să plângă.
Nimeni nu a întrebat nimic.
Nimeni nu a judecat-o.
Și atunci am înțeles.
Restaurantul devenise mai mult decât un restaurant.
Devenise un refugiu.
O a doua șansă.
Câteva luni mai târziu, ușa s-a deschis.
Iar eu l-am recunoscut imediat.
Markus.
Inima mi s-a strâns.
Dar Andreea nu s-a mai ascuns.
Nu a mai tremurat.
S-a apropiat calmă.
— Ce cauți aici?
El a privit în jur.
Mesele.
Oamenii.
Căldura.
Viața.
Lucrurile pe care nu le înțelesese niciodată.
— Am venit să-mi cer iertare.
Andreea nu a spus nimic.
— Am crezut că banii pot rezolva orice, a continuat el. M-am înșelat.
A urmat o liniște lungă.
— Știi ce regret cel mai mult? l-a întrebat ea.
— Ce?
— Că am ajuns să cred că nu merit o viață mai bună.
Markus și-a plecat privirea.
— Îmi pare rău.
Andreea a inspirat adânc.
— Nu te mai urăsc.
El a ridicat ochii.
