Noul scaun cu rotile al Ioanei era lângă masă, curat, stabil, mult mai ușor decât cel vechi.
Ioana stătea în el și zâmbea timid.
— Bună, Andrei, a spus ea.
Fiul meu a clipit nedumerit.
— Bună…
Atunci am văzut cutia.
Era rezemată de perete, lângă fereastră.
O cutie lungă, neagră, de chitară.
Andrei a înlemnit.
Sorin și-a trecut mâna peste față, încercând să-și adune cuvintele.
— Ieri, după ce ați plecat, am stat mult de vorbă cu Ioana. Abia atunci am aflat cât de rău se chinuia cu scaunul vechi. Cât de mult ascunsese. Câte pauze pierduse. Cât de greu îi era să ajungă dintr-o parte în alta a școlii.
Ioana și-a coborât privirea.
Alina i-a pus o mână pe umăr.
— Noi știam că scaunul e vechi, a spus ea încet. Dar nu știam cât de rău ajunsese pentru ea. Nu ne-a spus tot, ca să nu ne împovăreze.
Sorin s-a uitat la Andrei.
