— Și apoi am aflat că un băiat de treisprezece ani a văzut ce noi, adulții, nu am reușit să vedem. Și că a vândut lucrul pe care îl iubea cel mai mult ca să o ajute pe fiica mea.
Andrei s-a înroșit până la urechi.
— Ea avea nevoie, domnule. Atât.
Unul dintre polițiști a atins ușor cutia de chitară.
— Când Sorin ne-a povestit la secție, toți colegii din tură au pus bani. Fiecare cât a putut.
Andrei s-a uitat la cutie de parcă nu îndrăznea să creadă.
— E pentru mine?
Sorin a dat din cap.
— Da, fiule. Pentru tine.
— Dar nu trebuia…
— Ba trebuia, l-a întrerupt Sorin, cu vocea tremurată. Pentru că ai făcut un lucru pe care mulți adulți îl uită. Ai văzut durerea cuiva și nu ai trecut mai departe.
Ioana s-a apropiat cu scaunul nou de Andrei.
— Și să nu te aud că vinzi și chitara asta, da?
Andrei a râs stânjenit.
— Nu promit.
— Andrei! a spus ea, printre lacrimi și râs.
— Bine, bine. O păstrez.
În clipa aceea, toată tensiunea din mine s-a rupt. Am simțit că îmi vin lacrimile, dar nu de frică, cum se întâmplase cu jumătate de oră înainte, ci de ceva mult mai greu de explicat.
Mă uitam la fiul meu, la Ioana în scaunul ei nou, la părinții ei copleșiți și la cei doi polițiști care stăteau lângă perete, incomodați de emoție, și mi-am dat seama că Andrei făcuse mai mult decât să cumpere un scaun cu rotile.
Îi obligase pe adulții din jur să vadă.
