Sorin a venit spre mine.
— Îmi pare rău că v-am speriat.
Am râs scurt, cu lacrimi în ochi.
— Ați reușit din plin.
— N-am știut cum altfel să fac. Am vrut să fie ceva oficial, ceva care să-i arate băiatului dumneavoastră că gestul lui contează.
M-am uitat spre Andrei. Stătea cu mâna pe cutia chitarei, dar nu părea mândru. Părea mai degrabă ușurat. Ca și cum i se confirmase că nu făcuse ceva greșit iubind prea mult binele altcuiva.
Am luat micul dejun împreună. Ioana i-a povestit cum noul scaun se mișca mult mai ușor, cum putea ajunge la bibliotecă fără să ceară ajutor și cum, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea că toată școala trebuie să aștepte după ea.
Andrei o asculta în tăcere, cu obrajii încă roșii.
Mai târziu, când ne-am întors acasă, a dus cutia în camera lui și a deschis-o cu grijă.
Chitara era frumoasă. Nu știu dacă era mai bună decât cea veche, dar pentru el părea să însemne altceva. Nu era doar un instrument. Era dovada că bunătatea nu se pierde. Uneori se întoarce în forme neașteptate.
L-am găsit pe marginea patului, cu chitara în poală. A atins corzile încet, aproape cu teamă.
