„Așa că vreau să vă mutați. Eu și prietena mea ne mutăm aici.”
Am vrut să țip. Să-i spun că nu are niciun drept. Că noi am rămas. Că noi am dus totul.
Dar nu am făcut-o.
„Bine”, am spus.
Daniel s-a întors brusc spre mine.
Advertisements
„Ana, ce faci?”
Nu mi-am luat ochii de la tata.
„Dacă așa stau lucrurile.”
El a zâmbit, ușurat.
„Mâine vin, pe la două.”
După ce a plecat, Daniel m-a privit neîncrezător.
„Chiar o să-l lași?”
L-am privit calm.
„Nu.”
Am inspirat adânc.
„O să-l las să creadă asta.”
În noaptea aceea nu am dormit aproape deloc. Masa din bucătărie a devenit un câmp de luptă acoperit de hârtii: dosare vechi, copii de acte, documente pe care le păstrasem ani de zile fără să știm dacă vor folosi vreodată.
Daniel răsfoia paginile, concentrat.
