Lucia s-a întors speriată.
În spatele lor stătea un bărbat înalt, trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat simplu, dar cu o prezență care nu lăsa loc de îndoială. Nu ridica vocea. Nu părea nervos. Dar agentul de pază s-a îndreptat imediat.
— Desigur… îmi cer scuze, domnule.
Bărbatul a făcut un gest scurt cu mâna, semn că problema e închisă. Apoi s-a aplecat ușor spre Matei.
— Cum te cheamă, campionule?
— Matei…, a răspuns copilul, ștergându-și nasul cu mâneca.
— Eu sunt Alexandru. Îmi pare rău că te-am auzit plângând.
Lucia a simțit cum obrajii îi ard.
— Nu trebuia… adică… ne descurcăm, a spus repede, de parcă ar fi vrut să-și apere ultima fărâmă de demnitate.
Alexandru s-a uitat la punga cu sticle, la bonul de cinci lei, la copilul slab strâns în brațele mamei.
— Doamnă, uneori „ne descurcăm” e doar un alt fel de a spune „nu mai pot”.
Lucia a tăcut. Pentru prima dată după mult timp, cineva spusese exact adevărul.
Alexandru a luat un coș de cumpărături și l-a împins spre ea.
