— Vă rog. Alegeți ce aveți nevoie.
— Nu pot… nu cerșim, a șoptit Lucia.
— Nici eu nu ofer pomană, a răspuns el liniștit. Ofer o masă. Atât.
Matei se uita la mama lui, așteptând permisiunea. Lucia a ezitat o clipă, apoi a dat din cap. Nu mai era mândrie. Era foame.
Au pus în coș pâine, lapte, ouă, carne, legume. Un cozonac. Matei l-a atins ca pe ceva fragil, de parcă s-ar fi putut sparge.
La casă, Lucia tremura.
— O să vă dau banii înapoi… cândva… cumva…
Alexandru a zâmbit ușor.
— O să-mi dați ceva mult mai valoros.
— Ce anume?
— O să aveți grijă de copilul dumneavoastră. Așa cum faceți deja.
Afară ningea mărunt. Alexandru i-a condus până la o mașină mare, parcată aproape.
— Unde stați? a întrebat el.
Lucia a ezitat, apoi a arătat spre colțul parcării.
— Acolo… în mașina aia veche.
Alexandru a închis ochii o secundă. Când i-a deschis, decizia era luată.
— Nu în seara asta.
I-a dus la un hotel mic din apropiere. Le-a plătit o cameră pentru o săptămână. A lăsat și bani pentru mâncare.
— Atât pot face acum, a spus. Mâine dimineață veniți la adresa asta.
I-a întins o carte de vizită.
Lucia a citit numele și a înlemnit. Îl știa. Era proprietarul unei mari firme de construcții. Un om despre care se vorbea la știri.
— De ce ne ajutați? a întrebat ea cu vocea frântă.
