Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.
În fotografie erau mama și tata. Stăteau lângă o mașină neagră, în fața unei pensiuni de la munte. Tata ținea în mână o mapă groasă, iar mama părea că plânge. Dar nu asta m-a speriat.
În colțul pozei era data.
Fotografia fusese făcută cu două zile după accident.
Am simțit că nu mai pot respira.
— De unde ai luat-o? am întrebat încet.
Mihăiță înghiți în sec.
— Era într-o cutie… ascunsă sub niște haine vechi. Mai erau și alte chestii.
Mi-a întins o pungă plină cu acte.
M-am așezat la masă și am început să le răsfoiesc. Contracte. Chitanțe. Hârtii de datorie. Unele aveau ștampile de la bănci, altele păreau scrise de mână.
Și toate aveau același nume.
Victor Stănescu.
Nu-l mai auzisem niciodată.
În noaptea aia n-am dormit deloc.
Frații mei dormeau înghesuiți prin camerele mici ale apartamentului nostru, iar eu stăteam în bucătărie, cu fotografia în față și cu inima făcută bucăți.
Accidentul părinților fusese declarat simplu: mașina scăpată de sub control pe ploaie.
Dar dacă nu fusese accident?
A doua zi dimineață am mers la tanti Elena.
