Tot ce crezusem despre moartea lor s-a rupt în secunda aia.
Au urmat luni întregi de anchetă.
Victor Stănescu fusese prins încercând să plece din țară. Avea legături cu cămătari și cu oameni care făceau bani din amenințări și șantaj.
Tata încercase să iasă din toată povestea.
Dar nu l-au lăsat.
În ziua în care s-a terminat procesul, am ieșit din tribunal și am stat mult pe trepte fără să spun nimic.
Mihăiță s-a așezat lângă mine.
— Acum s-a terminat? a întrebat încet.
M-am uitat la el. La toți.
Nu mai erau copiii speriați din urmă cu trei ani. Crescuseră. Râdeau din nou. Se certau pe telecomandă. Făceau gălăgie prin casă.
Eram o familie.
— Da, i-am spus. Acum s-a terminat.
În seara aia am mers acasă și am făcut cartofi prăjiți cu ouă, că era singurul lucru pe care îl iubeau toți. Andreea a pus muzică, gemenii dansau prin sufragerie, iar Mihăiță râdea atât de tare încât aproape s-a înecat cu suc.
I-am privit și am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani întregi.
Liniște.
Părinții noștri făcuseră greșeli. Unele uriașe.
Dar ne iubiseră.
Iar eu îmi ținusem promisiunea.
Nu-i lăsasem să fie despărțiți.
