Le-am pus frumos în lăzi și le-am trimis la apartamentul uneia dintre chiriașele mele, o femeie bătrână care mereu îmi aducea plăcinte când mă vedea tristă.
Apoi am lăsat frigiderul gol.
Curat.
Rece.
Ca într-o casă părăsită.
Pe la cinci după-amiaza au început să apară rudele.
Mama lui Vlad a intrat prima, parfumată și cu același zâmbet superior.
„Ana, unde e mâncarea?”
„Vine imediat”, am spus calm.
Vlad era prea ocupat să primească felicitări ca să observe ceva.
Râdea tare.
Își turna whisky.
Le spunea tuturor cât de greu e să „ții casa în spate în vremurile astea”.
Am simțit cum îmi urcă un nod în gât.
Dar de data asta nu mai era durere.
Era finalul.
La șapte fără un sfert, mătușa lui a întrebat unde sunt aperitivele.
La șapte fix, fratele lui s-a dus la bucătărie.
După câteva secunde, l-am auzit:
„Băi… Vlad…”
Toată lumea s-a întors.
Frigiderul era deschis.
Gol.
Blatul gol.
Cuptorul rece.
