Doar un plic alb stătea în mijlocul mesei.
Vlad s-a înroșit instant.
„Ana, ce-i asta?”
M-am ridicat încet de pe scaun.
„Cadoul tău.”
A desfăcut plicul nervos.
Înăuntru erau copiile tranzacțiilor.
Ratele la mașină.
Bijuteriile pentru maică-sa.
Extrasele de cont.
Și, deasupra tuturor, o hârtie simplă pe care scria:
„Tot ce credeai că e al tău a fost plătit din banii mei.”
Camera a amuțit.
Mama lui a încercat să râdă.
„Ce prostie mai e și asta?”
Atunci am scos dosarul adevărat.
L-am pus pe masă.
„Casa e pe numele meu. Apartamentele sunt ale mele. Conturile sunt ale mele. Cardul pe care îl folosești de ani de zile e alimentat din moștenirea familiei mele.”
Vlad mă privea de parcă nu mă mai văzuse niciodată.
„Despre ce vorbești?”
„Despre faptul că m-ai umilit luni întregi pe banii mei.”
Simțeam cum toți respiră greu.
Cumnata lui avea ochii mari.
Fratele lui evita să se uite la el.
Iar mama lui începuse să se albească la față.
„Minți”, a spus Vlad încet.
Atunci i-am întins ultima hârtie.
Extrasul cu suma retrasă pentru petrecerea lui.
Optsprezece mii de lei.
Plătiți din contul meu.
