Pentru o petrecere la care urma să mă umilească încă o dată.
Doar că planul lui murise înainte să înceapă.
„De azi”, am spus calm, „cardurile sunt închise. Conturile sunt separate. Iar mașina pe care o conduci trebuie returnată luni.”
„Nu poți să faci asta!”
„Ba da.”
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea mic.
Nu furios.
Mic.
Ca un om care își dă seama că tronul pe care stătea era făcut din minciuni.
Mama lui s-a ridicat brusc.
„După tot ce a făcut băiatul meu pentru tine—”
M-am întors spre ea.
„Ce anume? Să cheltuie banii mei și să mă facă profitoare?”
N-a mai spus nimic.
Nimeni n-a spus.
Timp de câteva secunde s-a auzit doar ceasul din sufragerie.
Apoi cumnata lui s-a ridicat încet și a spus:
„Ana… îmi pare rău.”
Și sinceritatea din vocea ei aproape că m-a făcut să plâng.
Dar nu am plâns.
Nu în seara aia.
Vlad a încercat să vorbească.
Să explice.
Să spună că totul e o neînțelegere.
Dar era prea târziu.
Pentru că adevărul stătea pe masă, în fața tuturor.
Și, exact cum spusese tata, făcea mai mult zgomot decât orice ceartă.
Rudele au început să plece una câte una.
Fără tort.
