Ana a intrat în sufragerie cu capul plecat.
Nici Andrei, nici Bianca nu au recunoscut-o.
Pentru prima dată după zece ani de căsnicie, Ana devenise invizibilă în propria ei casă.
Bianca stătea întinsă pe canapea.
Purta unul dintre halatele Anei.
În mâna dreaptă ținea un pahar cu vin.
— Hei, tu! a strigat fără să ridice privirea. Adu-mi niște apă.
Ana a simțit cum inima îi bate nebunește.
Dar a mers mai departe.
Andrei nici măcar nu s-a uitat la ea.
Parcă nici nu exista.
Atunci Ana a înțeles ceva dureros.
Omul care îi deschidea portiera și îi săruta mâna în public trata oamenii simpli ca pe niște obiecte.
A continuat să asculte.
— Cât mai trebuie să așteptăm? a întrebat Bianca.
Andrei a zâmbit.
— Nu mult.
— Așa spui de luni întregi.
— Ai răbdare.
— M-am săturat să fiu amanta ta.
Ana a încremenit.
Bianca a continuat:
— Casa asta ar trebui să fie deja a noastră.
Andrei a râs.
— Curând va fi.
— Și Ana?
— Ana nu bănuiește nimic.
Cuvintele au lovit-o ca niște cuțite.
Zece ani.
Zece ani de iubire.
Zece ani de încredere.
Și omul pe care îl considera sufletul ei pereche vorbea despre ea ca despre o problemă care trebuia eliminată.
Bianca și-a sprijinit capul pe umărul lui.
— Când divorțezi?
— La momentul potrivit.
— Promiți?
— Promit.
Atunci Ana a simțit că ceva se rupe definitiv în interiorul ei.
Nu aventura o durea cel mai tare.
Ci minciuna.
Faptul că toate declarațiile lui de iubire fuseseră doar un spectacol.
A privit în jur.
Fotografiile lor.
Vacanțele.
Amintirile.
Viața lor.
Totul părea fals.
A făcut câțiva pași înainte.
Și-a desfăcut șorțul.
L-a lăsat să cadă pe podea.
Bianca a ridicat privirea prima.
Fața i s-a albit instantaneu.
Andrei s-a întors.
Paharul i-a scăpat din mână.
— Ana…
Niciodată nu îl văzuse atât de speriat.
— Ana, pot explica…
— Nu.
Vocea ei era calmă.
Mult prea calmă.
— Nu mai ai nimic de explicat.
Bianca s-a ridicat brusc.
— Eu…
— Taci, a spus Ana.
Femeia a amuțit.
Andrei a făcut un pas înainte.
— Ascultă-mă.
— Te-am ascultat zece ani.
