Cel mai mic a întrebat încet: „Sigur?”
A dat din cap.
Au mâncat repede, dar cu grijă, de parcă le era teamă să nu dispară.
Din ziua aceea, au venit des.
Uneori dimineața.
Alteori seara.
Când nu avea bani, Simona le punea totuși mâncare.
Își spunea că se descurcă ea cumva.
Că Dumnezeu vede.
A aflat că dormeau într-o clădire părăsită.
Că mama lor murise.
Că tatăl dispăruse.
Le mai dădea câte o pâine la pachet.
O supă caldă iarna.
Un „aveți grijă de voi”.
N-a întrebat nimic în schimb.
Într-o zi, n-au mai venit.
A trecut o săptămână.
Apoi o lună.
Simona s-a gândit la ei des, dar viața n-a lăsat-o să se oprească.
