Băiatul nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
Pentru ani întregi îndurase foame, frig și umilințe fără să se plângă vreodată. Învățase în camere neîncălzite, cu bunica tușind în spatele lui și cu grijile apăsându-l zi de zi.
Și totuși, în dimineața aceea, cineva îl văzuse pentru ceea ce era cu adevărat.
Nu un băiat sărac.
Ci un copil extraordinar.
Ministrul l-a condus personal până în sala de examen, iar când Andrei a intrat pe hol, colegii s-au dat instinctiv la o parte.
Nu din milă.
Din respect.
Iar în timp ce băiatul își ocupa locul în bancă, cu pantofii lui vechi și cămașa uzată, pentru prima dată după mulți ani nu s-a mai simțit rușinat de cine era.
Pentru că în acea zi întreaga școală înțelesese un lucru simplu:
Sub cele mai modeste haine se pot ascunde cele mai strălucite minți.
Iar inteligența, demnitatea și caracterul nu se cumpără niciodată cu bani.
