Telefonul a rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi am auzit vocea mamei, calmă, caldă, exact cum o știam de o viață.
– Ana, tu nici nu trebuia să întrebi asta. Vino acasă.
Atât a spus. Dar în cele patru cuvinte era mai multă siguranță decât în toți cei paisprezece ani de căsnicie.
Am închis telefonul și m-am ridicat încet de pe scaun. Mihai stătea la masă și butona telefonul, de parcă nimic important nu se întâmpla.
Advertisements
– Plec, – am spus simplu.
– Foarte bine, – a răspuns el fără să ridice privirea. – Să nu uiți ce am zis. Pleci exact așa cum ai venit.
Am privit în jurul meu.
Apartamentul în care pusesem fiecare perdea. Fiecare farfurie. Fiecare ghiveci de flori.
Paisprezece ani din viața mea.
Am tras aer în piept.
