– Bine, – am spus. – Așa plec.
Mi-am luat geaca din cuier și geanta mică în care aveam telefonul și portofelul. Atât.
Când am ieșit pe ușă, Mihai nici măcar nu s-a ridicat de la masă.
Pe scări m-au podidit lacrimile. Dar doar pentru câteva minute. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat.
Am simțit… liniște.
De parcă cineva îmi luase de pe umeri un sac imens pe care nici nu știam că îl car.
Mama locuia într-un sat la vreo patruzeci de kilometri de oraș. Am luat un microbuz și, două ore mai târziu, coboram în fața casei copilăriei mele.
Mama mă aștepta în poartă.
M-a strâns în brațe fără să spună nimic.
În bucătărie mirosea a pâine caldă și a ciorbă de legume. Exact ca atunci când eram mică.
– Stai jos, – mi-a spus ea. – Mănâncă întâi. Pe urmă povestim.
Și așa am făcut.
I-am spus totul.
Despre Mihai.
Despre Alina.
