Despre cum am fost dată afară din propria viață.
Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă.
La final a zâmbit ușor.
– Știi ce cred eu? – a spus ea.
– Ce?
– Că Dumnezeu te-a scos dintr-o casă în care nu mai aveai loc.
Nu am știut ce să răspund.
În zilele următoare am început să o ajut pe mama prin curte. Avea o grădină mare, câteva găini și o mică seră cu legume.
Munca era simplă, dar îți limpezea mintea.
Într-o dimineață, vecina de peste drum a venit la poartă.
– Doamnă Maria, n-aveți cumva pe cineva care face prăjituri bune? – a întrebat.
Mama a arătat spre mine.
– Ana face niște cozonaci de-ți lingi degetele.
Vecina a râs.
– Atunci să facă zece pentru o nuntă. Plătesc bine.
Așa a început totul.
Zece cozonaci.
Apoi douăzeci.
Apoi prăjituri pentru botezuri.
În trei luni făceam prăjituri pentru jumătate din sat.
În șase luni am închiriat un mic spațiu în oraș și am deschis o cofetărie.
Am numit-o simplu:
„La Ana”
Într-o zi, după aproape doi ani, am primit o comandă mare pentru un eveniment.
Când am ajuns să livrez tortul, am rămas nemișcată.
În fața mea stătea Mihai.
Mai slab.
Mai obosit.
Lângă el era Alina… dar nu părea deloc fericită.
Mihai m-a privit lung.
– Ana… tu ai făcut toate astea?
Am dat din cap.
