Când Aurel a terminat, a lăsat lingurița pe masă.
— Mâine. Mic dejun la ora 7.
— Da, domnule.
— Și să folosești lingurița mică.
Maria a ieșit pe hol fără să-și schimbe expresia. Abia când s-a îndepărtat de sufragerie s-a sprijinit de perete și a tras aer adânc în piept.
Doamna Elena o privea din bucătărie cu ochii umezi.
Pentru că știa ceva ce Maria încă nu înțelesese: în șase luni, domnul Aurel Munteanu nu rugase pe nimeni să-i gătească și a doua zi.
A doua zi, la 6:40 dimineața, Maria era deja în bucătărie.
Casa era liniștită, dar liniștea aceea nu avea nimic pașnic. Părea genul de liniște în care oamenii șoptesc de frică.
Matei stătea rezemat de ușă cu brațele încrucișate și o urmărea atent.
— Știi că nimeni nu rezistă mult aici, nu? a spus el.
Maria ungea niște felii de pâine cu unt.
— Eu n-am venit să rezist. Am venit să muncesc.
— Nu înțelegi. Oamenii fie pleacă singuri… fie dispar.
