Maria nu i-a răspuns.
A pus laptele la încălzit încet și a spart două ouă într-o tigaie mică.
— Și dumneata de ce mai stai? întrebă ea fără să-l privească.
Matei a tăcut câteva secunde.
— Pentru că într-o zi domnul Aurel mi-a salvat viața.
Maria s-a oprit puțin.
— Și acum?
— Acum nu mai știu dacă trăim… sau doar îi păzim sfârșitul.
La ora fixă, Aurel a intrat în sufragerie.
Era palid.
Avea cearcăne adânci și mergea încet, dar pentru prima dată după multe luni se simțea miros de mâncare adevărată în casă.
Maria îi pregătise ouă moi, pâine prăjită și ceai de mentă.
Tot cu lingurița mică.
Aurel s-a așezat fără să spună nimic.
A gustat.
Apoi încă o dată.
Doamna Elena privea din hol de parcă asista la o minune.
— Cum faci? întrebă Aurel brusc.
Maria ridică ochii.
— Cum fac ce?
— Cum faci să nu mă doară?
Fata a rămas câteva secunde tăcută.
— Uneori oamenii nu se îmbolnăvesc doar din cauza stomacului.
Matei aproape că și-a pierdut culoarea din obraji.
Nimeni nu vorbea așa cu Aurel Munteanu.
Dar omul nu s-a enervat.
Din contră.
