A continuat să mănânce încet.
— Toți doctorii îmi spun că e stres.
— Și dumneavoastră ce credeți?
Aurel a râs scurt.
Un râs obosit.
— Cred că am făcut prea multe lucruri rele ca să mai dorm liniștit.
Maria a lăsat privirea în jos.
— Mama spunea că oamenii nu se distrug dintr-odată. Se strică puțin câte puțin… până când nici banii, nici puterea nu-i mai pot salva.
În sufragerie s-a făcut liniște totală.
Dar Aurel nu părea supărat.
Părea… gol.
În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat în vilă.
Aurel a început să mănânce.
Puțin.
Apoi tot mai mult.
Cereale dimineața.
Supă la prânz.
Tocăniță simplă seara.
Fără farfurii scumpe.
Fără sosuri sofisticate.
Doar mâncare care amintea de acasă.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, oamenii din casă l-au auzit spunând „mulțumesc”.
Într-o seară ploioasă, Maria strângea masa când a observat ceva ciudat.
Aurel stătea singur în birou și privea o fotografie veche.
Avea în mână un pahar, dar nu băuse din el.
Maria s-a apropiat încet.
În fotografie era o femeie simplă, cu părul prins într-o basma, ținând în brațe un băiețel slab.
Aurel.
— Mama mea, a spus el fără să ridice privirea. A murit când aveam 14 ani.
Maria nu a zis nimic.
— Făcea cea mai bună ciorbă din lume. Cu leuștean și găluște mici.
Vocea îi tremura.
— După ce a murit… am început să urăsc foamea. Și săracii. Și tot ce-mi amintea de copilăria mea.
Maria s-a așezat încet pe scaunul din fața lui.
— Nu urâți sărăcia. Urâți durerea pe care ați simțit-o atunci.
Aurel a ridicat ochii spre ea.
Pentru prima dată, nu mai părea mafiotul de care tremura orașul.
Părea doar un om foarte obosit.
