Într-o dimineață de primăvară, Maria a găsit uşa biroului deschisă.
Aurel stătea la masă cu fotografia mamei lui în față și o cană de ceai aburind.
Lumina soarelui intra liniștit prin geam.
— Maria?
— Da?
El a ridicat privirea.
Și pentru prima dată de când îl cunoscuse, omul acela părea împăcat.
— Cred că mi-ai salvat viața.
Maria a zâmbit ușor.
— Nu eu.
— Atunci cine?
Ea s-a uitat spre farfuria cu pâine prăjită și supă.
— Poate… amintirea a ceea ce erați înainte să vă fie atât de foame de putere.
Aurel a rămas tăcut.
Cu ochii umezi.
Iar omul de care tremurase tot Clujul a luat din nou lingurița mică în mână.
De data aceasta fără durere.
