— N-am crezut că o să apuc ziua asta.
Aurel a zâmbit obosit.
— Nici eu.
Câteva minute mai târziu, mașinile au început să plece una câte una.
Fără focuri.
Fără sânge.
Doar zgomotul motoarelor pierzându-se în noapte.
Matei stătea nemișcat în ploaie.
— Ați cedat totul…
Aurel s-a întors spre el.
— Nu, Matei. Cred că pentru prima dată am salvat ceva.
Când a intrat înapoi în vilă, Maria îl aștepta în hol.
Era palid.
Udat complet.
Și dintr-odată părea că boala îl lovise din nou.
S-a sprijinit de perete și a închis ochii.
Maria s-a apropiat imediat.
— Vă aduc medicamentele.
Dar el a clătinat încet din cap.
— Nu.
A deschis ochii și s-a uitat la ea cu o tristețe care îi schimbase complet fața.
— Fă-mi… supa aia.
Maria a simțit cum i se strânge gâtul.
— Acum?
Aurel a dat din cap încet.
— Da. Acum.
În noaptea aceea, vila n-a mai semănat cu o fortăreață.
Bodyguarzii vorbeau în șoaptă.
Armele dispăruseră de pe mese.
Iar în bucătărie mirosea a supă de pui și pâine prăjită.
Maria a pus farfuria în fața lui.
Și, fără să spună nimic, i-a așezat lângă ea lingurița mică.
Aurel a privit-o câteva secunde.
Apoi a început să mănânce încet.
Ca un om care învăța din nou să trăiască.
În lunile următoare, multe lucruri s-au schimbat.
Unele firme au fost vândute.
Altele au dispărut.
Numele lui Aurel Munteanu a început să fie pomenit tot mai rar prin oraș.
Unii spuneau că e bolnav.
Alții că a fugit.
Dar adevărul era mult mai simplu.
Obosise.
