Bătrâna și-a coborât privirea.
— Nu.
— Atunci pentru cine sunt?
A urmat o tăcere scurtă.
Apoi femeia a început să povestească.
Despre sora ei mai mare.
Despre casa aflată într-un sat vecin.
Despre anii în care mersese zilnic cu autobuzul pentru a-i duce mâncare, medicamente și puțină companie.
Despre diminețile reci.
Despre verile toride.
Despre durerile de picioare.
Despre zilele în care abia se ținea pe ea însăși.
Și totuși mergea.
În fiecare zi.
Fără excepție.
La final, vocea i s-a frânt.
— Eu mă descurc cumva.
Dar la ea nu mai are cine să ajungă.
Pentru câteva clipe, Costel nu a spus nimic.
În sfârșit înțelegea.
Monedele.
