În timp ce urcam pe drumul pietruit, inima îmi bătea nebunește. Ce secrete ascunsese Mihai aici? Ce parte din el îmi ascunsese atâția ani?
Casa era superbă, cu două etaje, pridvor larg, ferestre mari și grinzi de lemn care se vedeau chiar și din exterior. Totul arăta ca un loc readus la viață cu dragoste. Nimic nu vorbea despre durere. Nimic despre abandon.
Înăuntru, holul se deschidea spre un living uriaș, cu șemineu din piatră.
Dar nu arhitectura mi-a tăiat respirația.
Ci caii.
Nu erau cai adevărați.
Erau tablouri.
Zeci de tablouri.
Pe fiecare perete, în rame mari de lemn, erau pictați cai în toate culorile și pozițiile. Unii alergau prin zăpadă, alții stăteau liniștiți în grajduri. În mijlocul camerei trona un portret uriaș al unui armăsar negru cu o pată albă pe frunte.
Sub tablou scria simplu:
„Fulger — singurul prieten pe care l-am avut aici.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Mihai nu-mi spusese niciodată despre asta.
Casa era impecabilă. Mobilă nouă, perdele curate, miros de lemn și scorțișoară. Pe masă era chiar și un coș cu mere proaspete, de parcă cineva fusese acolo cu o zi înainte.
Am urcat încet la etaj.
