Dormitorul principal m-a făcut să mă opresc în prag.
Pe pat era așezată o cutie mare de cadou.
Cu numele meu pe ea.
Mâinile îmi tremurau când am desfăcut funda.
Înăuntru erau fotografii.
Mii de fotografii.
Cu mine.
Cu Andreea.
Cu noi trei.
Poze de la mare, de la aniversări, de la mesele de Crăciun, de la zilele în care nici măcar nu știam că Mihai făcuse fotografii. Unele erau puse în albume, altele aveau notițe scrise de mână.
„Prima dată când Cristina a râs după cearta cu mama ei.”
„Andreea, 12 ani, încă mai crede că pot repara orice.”
„Cea mai fericită zi din viața mea.”
M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng.
Atunci am auzit zgomotul.
O portieră trântită afară.
M-am ridicat speriată și m-am apropiat de geam.
În curte intrase o dubă neagră.
Din ea au coborât doi bărbați.
L-am recunoscut imediat pe unul dintre ei: fratele lui Mihai, Viorel.
Avea aceeași privire rece pe care o văzusem la înmormântare.
A bătut puternic în ușă.
— Cristina! Știu că ești aici!
Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că nu mai pot respira.
Am coborât încet.
Când am deschis ușa, Viorel nici măcar nu m-a salutat.
