— N-am știut de copii, a spus încet.
M-am ridicat și am șters lacrimile.
— Ferma nu se vinde.
— Cristina…
— Nu se vinde.
Am ieșit pe pridvor.
Soarele apunea peste dealuri, iar vântul mișca ușor frunzele ruginii din curte.
Pentru prima dată de la moartea lui Mihai, golul din pieptul meu nu mai părea atât de întunecat.
Și atunci am înțeles.
Soțul meu nu îmi ascunsese ferma pentru că nu mă iubea.
Ci pentru că voise să mă lase să văd locul acela abia după ce îl transformase dintr-un coșmar într-o moștenire de iubire.
