— Pentru că îi era rușine. Credea că dacă afli prin ce a trecut, îl vei vedea altfel.
Atunci mi-am amintit ceva.
Laptopul.
Am fugit la biroul din salon și l-am deschis. Parola a mers din prima.
Pe desktop era un singur folder.
„Pentru Cristina.”
Înăuntru era un videoclip.
Am apăsat play.
Mihai a apărut pe ecran, mai slab decât îl știam, cu cearcăne adânci.
Bolnav.
— Dacă vezi asta, înseamnă că n-am mai apucat să-ți spun adevărul.
Vocea i-a tremurat.
— N-a fost doar infarct. Știam de aproape un an că sunt bolnav. Doctorii mi-au spus că mai am puțin. De asta am cumpărat ferma înapoi. Voiam să las ceva frumos în urmă. Ceva care să vindece locul care m-a distrus.
A făcut o pauză lungă.
— Și mai voiam ceva.
Camera s-a întors.
În spatele lui era un grajd nou, luminat cald.
Înăuntru, copii râdeau.
Copii abandonați.
Copii cu dizabilități.
Copii care mângâiau cai.
— Am făcut acte pentru fundație acum două luni, a spus Mihai. Dacă tu alegi să păstrezi ferma, locul ăsta va deveni centru gratuit pentru copiii care au nevoie de terapie și sprijin. Totul e pregătit. Banii din conturi acoperă cheltuielile pentru mulți ani.
Nu mai puteam să mă opresc din plâns.
— Pentru prima dată în viața mea, locul ăsta nu mai înseamnă durere. Înseamnă vindecare. Și asta e datorită ție, Cristina. Pentru că tu m-ai învățat ce înseamnă iubirea adevărată.
Videoclipul s-a închis.
În cameră era liniște deplină.
Viorel stătea în ușă, cu ochii în pământ.
